Floarea de ceara traieste in casa mea de 12 ani. Prietena mea "a furat" o frunza pentru mine. Mi-a daruit-o cu toata dragostea, ei, de atunci. Am adoptat floarea fara sa stiu ca va face minuni. Mi-era draga planta mama, pentru frumusetea frunzelor. Visam la ziua cand aveam s-o impletesc dupa gustul meu. Nici Ea nu era sigura, ca voi reusi s-o prind. Am pus-o in ghiveci si am rugat-o sa prinda radacini. Foarte rar aveam timp s-o ud si mai rar sa o sterg de praf. Dar dragostea mea aveam sa o transmit ori de cate ori treceam pe langa ea. Atunci cand o udam (1 maxim de 2 ori pe saptamana) vorbeam cu ea. De fapt, trebuie sa recunosc, eu vorbesc cu florile mele. De cate ori nu mi-am cerut scuze in fata lor ca nu primeau atata apa, cata le-ar trebui, de cate ori ma vaitam lor ca vedeam ca le-ar mai trebui pamant... Dupa 10 ani mi-a daruit primele flori, doar 2, nici n-avea importanta cate erau. Am topait de fericire de ziceai c-am castigat la loto. De martisor, cand am desfacut snurul de la mana, l-am daruit florii. A tacut si a mai trecut 1 an fara sa ma bage in seama, iar anul a fost asa cum se zice in popor. Acum cateva zile a venit momentul acela mare cand le schimb, aerisesc pamantul, spal si schimb ghivecele. Le-am toaletat pe toate. Cand a venit randul florii de ceara, care ramane intotdeauna ultima din cauza pisicii mele, care trebuie sechestrata pe perioada procesului am observat ca nu era departe momentul bucuriei si-a trebuit s-o las asa, Nu aveam nici un drept s-o deranjez in perioada aceasta delicata pentru ea. Si acum momentul adevarului. Bucuria mea! Infloreste in cascada, draga de ea.
Cand florile vor ajunge la maturitate am sa impart bucuria aici, cu siguranta.
Comentarii